Author Archives: Adrian Toni Neacsu

About Adrian Toni Neacsu

Avocat, fost judecător, autor a mai multor cărți, scriu la acest blog, printre primele cu profil juridic din țară, încă din 2009. Mă mai găsești pe CastigaProcese.ro. Detalii aici.

Dare de seamă despre legea dării în plată

În câteva zile, vineri pe 13 mai 2016, intră în vigoare legea dării în plată.

Semnalele de pe piaţă şi solicitările venite pe adresa casei mele de avocatură îmi spun că primele notificări în baza noii legi vor apărea chiar cu această dată. Ca fost magistrat de scaun am învăţat să nu pun în discuţie legitimitatea legilor date de autoritatea legiuitoare, de Parlament. Proaste sau bune, legile trebuie aplicate întocmai. Ca avocat, sunt conştient ca legea va profita în primul rând unor cetăţeni ajunşi în situaţii limită, unor persoane aflate în situaţia disperată a executărilor silite în numele creditelor pe care nu le mai pot plăti de mult. Aceştia numără deja zilele până când vor scăpa din coşmar. Ca om de dreapta ştiu că primul efect secundar al legii care se va manifesta va fi, deloc paradoxal, scumpirea creditelor şi creşterea dezechilibrului real dintre bănci şi consumatori. Efectele sociale imediate ale legii vor fi paralizate pe termen mediu de creşterea costurilor pentru creditare, primii afectaţi fiind tot cei care datorită stării materiale precare nu pot face achiziţiile imobiliare de bază în afara împrumutului bancar.
Nu-mi propun însă un comentariu de tip Baba Vanga cu privire la efectele legii. Ca specialist al dreptului nu pot avea decât rolul neutru al unui cronicar, pot povesti legea pentru a o face mai uşor de înţeles. E ceea ce-mi propun în acest material.

Credite de până la 250.000 Euro pentru persoane fizice

Mai întâi, darea în plată este o modalitate de stingere a obligaţiilor comună şi tradiţională în dreptul civil românesc. Pe scurt, dai un bun şi-ţi stingi obligaţia de plată. Singura noutate adusă de această lege este că stingerea obligaţiei prin oferirea în proprietate a altui bun nu mai este de data aceasta condiţionată de acordul prealabil al creditorului. Statul a intervenit şi a stabilit stingerea obligatorie a obligaţiei de plată pentru un credit bancar dacă debitorul lasă băncii în proprietate imobilul cu care a garantat.
Legea se aplică tuturor creditelor de până la 250.000 Euro, calculaţi la cursul BNR din ziua în care s-a luat creditul. Se aplică celor care au accesat credite cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţia de locuit şi au garantat creditul cu acest imobil. E vorba de creditul ipotecar. Legea se aplică şi în situaţia oricăror alte credite, inclusiv celor de nevoi personale, cu condiţia ca acestea să fi fost garantate cu cel puţin un imobil cu destinaţia de locuit. Dacă ipoteca a fost constituită pe un teren iar nu pe o casă de locuit, legea nu este aplicabilă. Legea nu se aplică celor care au achiziţionat imobile cu destinaţia de locuit prin programul Prima Casă. De asemenea, dacă un credit a fost garantat cu mai multe imobile cu destinaţia de locuit, acesta nu se va stinge prin dare în plată decât dacă toate imobilele ipotecate sunt date în proprietatea băncii. Legea priveşte doar creditele persoanelor fizice, societăţile comerciale sunt exceptate.
Legea se aplică tuturor contractelor în desfăşurare, precum şi situaţiilor în care banca a reziliat deja contractul pentru neplata obligaţiilor până la data intrării în vigoare a legii şi a trecut la executare silită.

Cum se trimite notificarea

Procedura de stingere a creditului prin oferirea proprietăţii asupra imobilului ipotecat este relativ simplă. Teoretic ea ar putea avea doar un caracter administrativ, dar este previzibil că băncile vor uza în toate cazurile de dreptul pe care îl au de a aduce litigiul în faţa instanţelor judecătoreşti.
Deci, mai întâi persoana interesată, persoana fizică titulară a unui contract de credit bancar, va trimite o notificare băncii, prin care o înştiinţează că a decis să stingă creditul prin darea în plată a imobilului cu destinaţie de locuit cu care a garantat. Notificarea nu se poate trimite decât printr-un avocat, executor judecătoresc sau notar. Notificarea trimisă personal nu este valabilă. În notificare se stabilesc cel puţin două zile, cu indicarea intervalului orar, în care reprezentantul băncii este aşteptat la un notar public nominalizat pentru a încheia contractul de dare în plată. Prima convocare nu poate fi stabilită într-un termen mai scurt de 30 zile libere. Dacă banca este de acord, se prezintă prin reprezentantul său la notar şi se încheie actul de dare în plată. Ca efect al lui se stinge orice datorie din contractul de credit ipotecar (rate, dobânzi, penalităţi), în schimb banca devenind proprietarul locuinţei. Toate costurile notariale (taxe şi onorariu) în legătură cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare cad în sarcina debitorului. De asemenea acesta suporta onorariile executorului judecătoresc sau ale avocatului. Principalul efect al notificării este acela că ea suspendă de drept toate obligaţiile debitorului către bancă (plata ratelor, curgerea dobânzilor), precum şi orice acţiune judiciară sau extrajudiciară începută faţă de acesta sau faţă de garanţii din contract.

Aceasta e varianta scurtă, administrativă. Băncile pot însă sesiza instanţele de judecată atunci când nu sunt de acord cu condiţiile notificării transmise prin avocat, executor judecătoresc sau notar. Ele pot face contestaţie la judecătorie în termen de 10 zile de la primirea acestei notificări. Teoretic, contestaţia nu poate viza decât îndeplinirea condiţiilor pentru aplicarea legii dării în plată. Instanţele nu pot respinge darea în plată dacă toate condiţiile sunt îndeplinite, respectiv dacă este vorba despre o persoană fizică şi despre un credit bancar de până în 250.000 Euro garantat cu cel puţin un imobil cu destinaţia de locuit. Stingerea creditului prin oferirea în schimb a locuinţei este obligatorie.

O lege cu 12 articole

Cu toate acestea, băncile vor uza de dreptul de a face contestaţie, cel mai probabil pentru a-şi crea condiţiile pentru a ataca la Curtea Constituţională legea pentru vicii de neconstituţionalitate. Se va critica în primul rând faptul că legea se aplică şi contractelor în curs de derulare, ceea ce din punct de vedere juridic ridică, de-a dreptul critic, problema retroactivităţii. Alte nemulţumiri constituţionale vor privi caracterul discriminatoriu al legii, încălcarea principiului egalităţii în faţa legii şi a regulilor economiei de piaţă, ori intervenţia statală în raporturile private dintre părţi. Nu mă îndoiesc de imaginaţia juriştilor şi avocaţilor sistemului bancar.Şi, fără alte dezvoltări, legea le oferă prilejul din belşug.
Spuneam că dacă toate condiţiile sunt îndeplinite, judecarea contestaţiei la judecătorie este doar o formalitate. Ea va trebui soluţionată în procedură de urgenţă, în termen de maximum 10 zile (nu se va respecta), cu citarea părţilor. Împotriva hotărârii date de instanţă se va putea face apel în termen de 7 zile de la pronunţare.
După rămânerea definitivă a hotărârii (adică după soluţionarea apelului) banca are obligaţia să se prezinte în termen de cel mult 10 zile la notarul arătat în notificarea iniţială a părţii pentru a încheia actul de dare în plată.
Dacă banca nu se prezintă la notar în termenele arătate în notificare şi nici nu face contestaţie, sau după ce se soluţionează definitiv contestaţia refuză să se prezinte la notar, legea prevede o altă acţiune judecătorească prin care poate fi obligată să primească proprietatea locuinţei, astfel stingându-se creditul.
Astfel, debitorul, după trecerea celor 30, respectiv 10 zile, se poate adresa direct judecătoriei, care va pronunţa o hotărâre, prin care se constată stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi se transmită dreptul de proprietate către creditor. Teoretic şi această acţiune se judecă de urgenţă şi cu precădere. Este prevăzut şi un apel în termen de 7 zile de la pronunţare.

Cam aceasta este legea, care e foarte scurtă, neavând decât 12 articole. Cât despre efecte, probleme legate de punerea în aplicare, încetinelile din justiţie, ele fac parte din altă poveste.

Editorial apărut în Ziarul de Vrancea din 10.05.2016

Este admisibilă strămutarea dosarului aflat în procedura de cameră preliminară?

Problema de drept enunțată în titlu ar trebuie să fie simplă. Dificultatea ei artificială, dată de superficialitatea cu care redactorii Codului de procedură penală au reglementat-o, a fost însă deja remarcată,   iar în practică a dus la soluții contradictorii ale instanțelor de judecată. O excepție de neconstituționalitate a fost respinsă și de asemenea a fost respinsă de ICCJ ca inadmisibilă sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. Cu toate acestea, încă există instanțe care resping ca inadmisibile cererile de strămutare formulate în camera preliminară.

Recent, am obținut o reconfirmare a jurisprudenței Curții de Apel Galați, singura care în opinia mea dă cu adevărat eficiență  garanțiilor procesuale ale părților, inclusiv în procedura de cameră preliminară. Argumentele apărării, limitate aici la contextul în care cererea urma să fie judecată de Curtea de apel Galați și care mi-a oferit oportunitatea de a exploata la maximum revoluția documentării juridice adusă de RoLII, au fost următoarele.

Potrivit art. 72 alin. 1 teza a II-a Cod procedură penală, „În cursul procedurii de cameră preliminară nu se poate face cerere de strămutare.”

Însă, potrivit art. 75 alin. 2 Cod procedură penală “Prevederile art. 71-74 se aplică în mod corespunzător şi în procedura de cameră preliminară.” (Temeiul strămutării, Cererea de strămutare și efectele acesteia, Procedura de soluționare a cererii de strămutare și Soluționarea cererii).

De asemenea, prin prevederile art. 75 alin 3 Cod procedură penală se stabilește explicit că “În cazul în care se dispune strămutarea în cursul procedurii de cameră preliminară, judecarea cauzei se efectuează de instanţa la care s-a strămutat cauza”.

Deși textele de lege par a fi contradictorii, opinăm că strămutarea este pe deplin posibilă în procedura de cameră preliminară, art. 72 alin 1 teza II-a Cod procedură penală interzicând doar posibilitatea de a cere în timpul acestei proceduri strămutarea chiar a cauzei care se va afla în viitor în faza de judecată propriu-zisă, însă permițând expres cererea de strămutare a procedurii de cameră preliminară însăși.

Potrivit art. 3 Cod procedură penală în procesul penal funcțiile judiciare se exercită separat. Funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată este distinctă de funcția de judecată.

Prin dispozițiile art. 71-74 Cod procedura penală strămutarea este prevăzută ca o cauză de prorogare judiciară a competenței dosarelor aflate în judecată, respectiv în exercitarea funcției de judecată. Având în vedere soluțiile ce pot fi date potrivit art. 346 Cod procedură penală în camera preliminară, legiuitorul a prevăzut în art. 72 alin. 1 teza a II-a Cod procedură penală că în cadrul camerei preliminare nu poate fi solicitată strămutarea judecății propriu-zise a cauzei, petentul neavând de unde să știe dacă judecătorul de cameră preliminară va dispune începerea judecății, sau dimpotrivă va restitui cauza la parchet. În această situaţie inadmisibilitatea strămutării apare ca o formă a prematurităţii.

Prin dispozițiile exprese ale art. 75 alin. 2 Cod procedură penală strămutarea s-a extins și asupra camerei preliminare, cu singura condiție ca cererea să aibă ca obiect procedura de cameră preliminară propriu-zisă, iar nu “cauza aflată în judecată”. Desigur, ulterior eventualei admiteri a strămutării dosarului aflat în camera preliminară, judecarea cauzei urmează să se efectueze de instanța la care s-a strămutat cauza, conform art. 75 alin 3 Cod procedură penală.

Deşi reglementarea pozitivă este deficitară, această interpretare este singură care respectă principiul fundamental că textele de lege trebuie interpretate astfel încât să producă efecte (actus interpretandus este potius ut valeat quam ut pereat).

În favoarea admisibilității strămutării procedurii de cameră preliminară aducem și jurisprudența constantă în materie a Curții de Apel Galați.

 Astfel, în mod constant Curtea de Apel Galați, față de conținutul contradictoriu al prevederilor art. 72 alin 1 și art. 75 alin. 2 Cod procedură penală, apreciază în practica sa că “se impune a se da eficiență acelei prevederi care asigură în mai mare măsură realizarea drepturilor părților și exclude riscul prejudicierii vreunei persoane, în situația de față urmând a fi aplicate dispoziţiile art. 71- 74 Cod procedură penală, cererea petentului urmând a fi analizată pe fond.” (de exemplu, CA Galați, sentința penală nr. 28/F din 13.02.2015, sentinţa penală nr. 174/F din 2.10.2015, sentința penală nr. 72/F din 21.03.2014, accesibile pe www.rolii.ro).

Cel puțin într-o situație excepția de inadmisibilitate a strămutării cauzei aflate în camera preliminară a fost respinsă expres ca neîntemeiată de magistrații Curții de Apel Galați (CA Galați, sentința penală nr. 54/F din 6.04.2015, accesibilă pe www.rolii.ro).

Persoanele fără venituri vor plăti asigurările de sănătate

O stafie bântuie Codul fiscal. Deși încă specialiștii în fiscalitate nu s-au pus pe deplin de acord, mai au ceva timp, majoritatea acceptă că în noua reglementare fiscală există o dispoziție potrivit cu care persoanele fără nici un fel de venit vor datora contribuția la sistemul public de sănătate (CASS). Noul cod fiscal, cu bune şi rele, a fost deja promulgat şi va intra în vigoare la 1 ianuarie 2016.

Însă care este situaţia acum, sub regimul a ceea ce urmează să devină vechiul cod fiscal? În prezent, persoanele ce nu realizează nici un fel de venituri și nici nu intră într-o situație specială exceptată, pentru a dobândi calitatea de asigurat, au obligația plății contribuției individuale la asigurările de sănătate. Plata CASS nu este deci obligatorie, dar persoana respectivă nu are statut de asigurat și nu poate beneficia, teoretic, de sistemul public de sănătate. Dacă doreşte să apeleze la sistemul public de sănătate fie suportă integral costurile, fie plăteşte contribuţia de asigurări de sănătate. Această prevedere a fost aplicată deficitar în practică și a dus la situații juridice complicate.

Probabil și din acest motiv, noul Cod fiscal inovează și introduce obligația plății CASS de către toate persoanele care declară că nu realizează nici un fel venituri. Astfel, potrivit art. 180 din noul Cod fiscal „Persoanele fizice care nu realizează venituri de natura celor menționate la art. 155 și nu se încadrează în categoriile de persoane exceptate de la plata contribuției sau în categoriile de persoane pentru care plata contribuției se suporta din alte surse, datorează lunar contribuție de asigurări sociale de sănătate și au obligația să solicite înregistrarea la organul fiscal competent, în termen de 15 zile de la data la care se încadrează în aceasta categorie”.

Voi explica aceste prevederi precum şi pe celelalte cu care se corelează în modul cel mai simplu care îmi este accesibil mie:

1. În primul rând, nu mai există posibilitatea unei persoane de a rămâne în afara sistemului public de sănătate. Contribuția de asigurări sociale de sănătate este obligatorie pentru toate persoanele care nu sunt exceptate în mod expres și este o obligație fiscală de sine stătătoare. Neplata ei nu înseamnă doar ruperea de sistemul public medical ci se contabilizează drept obligații fiscale restante, pasibile de a fi executate silit de organele fiscale ale statului.

2. Persoanele care declară că nu realizează nici un fel de venit sunt obligate să se înregistreze fiscal la administrația financiară, dând astfel o declarație pe propria răspundere. Declarația astfel completată va putea sta la baza atragerii unei răspunderi penale dacă se dovedește că în realitate realizau un venit. Declarația mincinoasă în față organului fiscal poate constitui fie infracțiunea de fals în declarații (închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amenda penală), fie chiar o infracțiune de evaziune fiscală (închisoare de la 2 la 8 ani), prin ascunderea sursei de impozitare sau taxare. În acest fel banii obținuți la negru (nedeclarați în nici un fel) vor deveni extrem de riscanți și probabil că acesta este principalul mecanism prin care legiuitorul încearcă să fiscalizeze munca la negru.

3. Prevederea privind obligația plății CASS pentru persoana care nu realizează nici un fel de venituri nu se aplică celor al căror soț are calitatea de asigurat și plătește contribuția de asigurări. Nu se aplică de asemenea părinților fără venituri proprii care se află în întreținerea legală a fiului/fiicei asigurate. Lista completă a exceptărilor este prevăzută în art. 154 și mai conține de exemplu copiii, studenții, persoanele cu handicap, ori femeile însărcinate sau lăuze.

4. Obligația înregistrării la organul fiscal și a plății contribuției de asigurări de sănătate privește de fapt persoanele care realizează exclusiv venituri la negru (nedeclarate), cei care practică agricultura de subzistență și nu primesc pensie sau ajutor social, elevii și studenții care au încheiat studiile, au ieșit din șomaj și încă nu s-au angajat, casnicele care nu au un soț asigurat, precum și pe cei care efectiv nu au absolut nici o sursă de venit și nici nu se află în întreținerea legală a unui asigurat. Obligația privește și persoanele plecate în străinătate o perioadă mai mare de 183 de zile, care și-au ales rezidența fiscală în România și care declară că nu realizează venituri. După aprecierile unor specialiști ar fi vorba în total de cca 1,5 – 2 milioane de persoane aflate în una din situațiile care obliga la înregistrare fiscală și plata asigurărilor CASS.

5. În sfârșit, persoana fără venit va datora, ulterior înregistrării declarației lui, o contribuție lunară de asigurări de sănătate de 5,5% din salariul minim brut pe țară. Plata se face trimestrial, până pe data de 25 a ultimei luni, iar anual se emite o decizie de impunere de către organul fiscal. Dacă Guvernul se ține de cuvânt și salariul minim pe economie va fi din ianuarie 2016 de 1.200 lei, înseamnă că valoarea lunară a contribuției este de 66 lei, adică 198 lei trimestrial și 792 lei anual.

O astfel de reglementare poate suscita în mod legitim nedumeriri. “E o prostie. Vor trebui sa dea din nou amnistie, nu au cum să colecteze”, spunea de exemplu colegul meu, avocat specializat Gabriel Biriş, citat de ziare.com. Tot teoretic, pot fi găsite justificări suficient de temeinice. Cine beneficiază de serviciul public de sănătate trebuie să contribuie, iar contribuția lunară este infinit mai mică decât eventuala suportare integrală a serviciilor medicale de către persoana neasigurată. Cred că principalul obiectiv al celor care au redactat aceste prevederi în Codul fiscal a fost însă altul. Disciplinarea persoanelor care declară că nu realizează nici un fel de venit dar totuși obțin venituri la negru și punerea lor sub presiune pentru a-și fiscaliza veniturile sub sancțiuni de natură penală. Rămâne desigur întrebarea ce se va întâmpla cu situația persoanelor care cu adevărat nu realizează nici un fel de venit și nici nu sunt asigurați, direct sau indirect. Dacă nu au, de unde să dea? Dar asta e deja problema și răspunderea politicienilor.

* articol publicat în Ziarul De Vrancea, 18.09.2015

Proiectul integral al legii salarizarii bugetarilor 2016. Legea si anexele

In virtutea dreptului fundamental de acces liber la informatie, element de baza al democratiei, va pun la dispozitie proiectul integral al LEGII – CADRU privind  salarizarea personalului platit din fonduri publice si a Anexelor (A-L) la aceasta continand noile grile pentru intreg personalul bugetar. Acest proiect ar trebui sa fie accesibil publicului larg, pentru a face posibila o dezbatere publica reala, prin chiar decizia initiatorului, in virtutea Legii privind transparenta decizionala. Bineinteles ca nu este, iar varianta pe care o ofer, pe baza careia se poarta discutiile si negocierile cu sindicatele, este localizata la nivelul lunii iulie- august 2015. Potrivit calendarului oficial, legea ar trebui sa fie finalizata pana la 1 octombrie 2015 si aprobata de Guvern, ceea ce ar insemna ca mai sunt doar 2 saptamani pentru negocieri.

Lectura placuta.

Lege salarizare bugetari

anexeA-L

La sugestia d-ei RG completez cu Anexa+VI+cap+I JUSTITIE si Anexa+VI+cap+VIII+regl+specjustitie

Completez cu sanatatea si asistenta sociala

Anexa+III+cap+II+regl+specpersonal+sanatate+modif

Anexa+III+cap+I+3+asistentasociala

Anexa+III+cap+I+1+2+SANATATE

 

Sistemul medical între cadoul privat și mita publică

Am slăbiciunea de a deveni foarte suspicios atunci când presa și editorialiștii se implică în discuția unor probleme strict juridice. Sunt pățit de prea multe ori ca să nu știu că se anunță un exces de subiectivism și nepricepere. Desigur, opinia publică trebuie informată în legătura cu deciziile juridice, trebuie să li se explice implicațiile, consecințele și, eventual, mecanismele. Ca să fiu și eu political correctly, e un demers legitim și deontologic necesar. De prea puține ori însă acest lucru se face cu minimă iscusință tehnică, iar explicațiile lasă loc de prea multe ori părerismului pur. Argumentele lasă loc gesticulației retorice, stilului bombastic și îmbufnărilor superioare. Și bineînțeles sfârșesc în judecăți generaliste, în înjurături la adresa guvernelor și a mafiei din justiție.

 Nu altfel stau lucrurile în legătură cu recenta decizie a instanței supreme cu privire la medici. Titlurile și exprimările sunt înflăcărate. Judecătorii au pus sistemul medical pe butuci, l-au condamnat la disoluție, avem 15.000 de pușcăriabili în halate, urmează exodul creierelor, greva generală și, finalmente, moartea pacienților. Văd că medicii înșiși își aglutinează revolta în mișcări pe rețelele sociale, iar după suficiente like-uri și comment-uri coboară insurecția virtuală în stradă și la negocierile pentru salarii cu ministerul.

În fine, punctul de plecare la toată această infuzie publică de testosteron al sistemului medical este decizia instanței supreme potrivit cu care, într-o explicație simplă, donația individuală și benevolă către medici (plicul) nu este permisă de legile române.

Desigur, nu pot duce inadecvarea într-un editorial de felul celui de față până acolo încât să explic riguros juridic semnificația acestei decizii. Pot însă să fac câteva aprecieri generale.

Mai întâi, prin decizia din 4 iunie 2015 (publicată în august în Monitorul Oficial) nu s-a decis nimic nou, nu s-a inovat în domeniul răspunderii penale pentru plăți suplimentare făcute medicilor în afara cadrului legal. Instanța supremă a decis doar că prevederea specială din Legea privind drepturile pacienților, o lege veche de 12 ani, potrivit cu care „pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii„ nu exonerează automat de răspundere penală. Fapta unui medic “angajat la stat” de a primi foloase necuvinte pentru efectuarea serviciilor medicale este infracțiune, la fel cum este infracțiune fapta de a condiționa efectuarea serviciilor medicale de primirea unor sume de bani.

În al doilea rând, la începutul anului Înalta Curte de Casație și Justiție a mai dat o decizie prin care a constatat, în conformitate cu jurisprudența unanimă a instanțelor, că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are, doar în sensul legii penale, calitatea de funcţionar public.

Pentru toate instanţele din România, faţă de claritatea codului penal actual sau cel din 1969, nici nu a existat vreo îndoială că aşa stau lucrurile. Dintotdeauna au condamnat medicii din sistemul public pentru luare de mită sau primire de foloase necuvenite. Desigur, profesia de medic este și rămâne în esenţa ei una liberală, dar medicul angajat în sistemul public de sănătate exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestit, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice ori al unei instituţii sau al altei persoane juridice de interes public, adică îndeplinește cu vârf și îndesat condițiile prevăzute de codul penal pentru a avea calitatea de funcționar public. Un avocat exercită o profesiune liberală prin excelenţă, însă dacă se angajează cu contract de muncă la Ministerul Transporturilor devine funcţionar şi nu mai poate pleca acasă cu plicul cu bani. Între stat și privat există o graniță și nu poți sta cu picioarele în ambele.

Deciziile instanței supreme nu privesc în nici un fel medicii din sistemul privat. Șpaga dată stomatologului care are un cabinet privat este cât se poate de legală. Dacă acesta nu o fiscalizează și nu și-o trece în declarațiile de venit vorbim de evaziune fiscală, oricum nu de corupție.

Însă funcționarii publici, adică cei care în sensul legii penale au această calitate, nu pot primi în nici un fel plăți suplimentare în afara cadrului legal, fie ele donații, atenții, sau plicuri cu recunoștință. Singurele forme de remunerare a activității lor sunt cele prevăzute în lege (salarii, indemnizații, sporuri) și vizează exclusiv raportul dintre angajat și angajator. Pacientul este beneficiarul (contra cost prin intermediul contribuțiilor de asigurări de sănătate plătite statului) sistemului public de sănătate, iar nu clientul unui profesionist care lucrează individual şi care vrea, din recunoştinţă, să lase peste onorariul solicitat. Înalta Curte explică credibil ce s-ar întâmpla dacă s-ar permite interpretarea că pentru anumite profesii din cele care slujesc public într-un fel sau altul cetățeanul ar trebui permis dreptul la recunoştinţă în bani. Atunci el s-ar putea pune în discuție, cu aceeași îndreptățire, și în cazul altor profesii în care, particular, se creează o anumită legătură interpersonală ca urmare a unei acţiuni de excepţie, cu rezultate deosebite. De exemplu poliţistul care, riscându-şi propria viaţă, fie în timpul programului, fie în afara acestuia, intervine şi salvează viaţa victimei supuse unei grave agresiuni; cazul pompierului care, punându-şi viaţa în pericol, salvează viaţa unei persoane într-o casă incendiată; cazul profesorului care, printr-o activitate deosebită, educă şi cizelează aptitudini şi abilităţi de excepţie unui elev care câştigă premii naţionale/internaţionale şi dobândeşte consacrare într-un domeniu al culturii, ştiinţei etc. Dacă s-ar da drumul la șpagă pentru medici nu s-ar putea limita doar la ei ci ar trebui recunoscută ca fiind normală și legală pentru tot sistemul public. Te-ai duce cu bacșiș (legal) la funcționarul de la finanțe, să rezolvi probleme la primărie, sau la judecător că-l placi cum conduce ședințele. Pe fiecare ghișeu sau birou al unui funcționar al statului ar sta cutiuța pe care scrie bacșiș (sau tips ca să fim emancipați), “lasă-mi ceva dacă îți place ce treabă am făcut”.

În mod ironic, medicii sunt victimele unei logici juridice care a fost aplaudată frenetic de publicul larg în cazul parlamentarilor. Tot instanța supremă a decis că aceștia din urmă, deși statutul lor este de demnitari și nu sunt angajați cu contract individual de muncă, sunt totuși funcționari publici și răspund penal ca atare întrucât în România toate persoanele sunt egale în fața legii, fără privilegii și fără discriminări. Ce nu era posibil pentru deputații și senatorii care chiar nu au un raport de muncă nu poate fi nicidecum posibil pentru medicii angajați în sistemul public.

Dincolo de aceste explicații factuale, deciziile instanței supreme nu au nici o legătură cu nivelul salariilor sau cu promiscuitatea materială generală a sistemului public de sănătate. Una-i una, alta-i alta. Sistemul public de sănătate e falimentar din motive mult mai profunde, dar toată această mizerie, până la medici, condamnă în primul rând contribuabilul la asigurările de sănătate, adică cel ce până la urmă plătește, pacientul. Deciziile Înaltei Curți de Justiție nu pot reforma sănătatea și nu asta e menirea lor. Nu pot mări salariile, nu pot crește calitatea serviciilor medicale, nu pot mări numărul spitalelor și nu pot eficientiza administrarea bugetului asigurărilor de sănătate astfel încât pacienții să se bucure cu adevărat de respectarea demnității lor în spitale în contul plăților pe care le fac o întreagă viață activă. Similar predicii preoților, și la fel uneori doar în pustiu, pot doar stabili granița dintre moral și imoral, dintre legal și ilegal, dintre cadoul privat și mita publică.

Ziarul de Vrancea, 20 august 2015

Lansez Colectia JURINDEX- Practica judiciara unitara

Litigatorul are nevoie de instrumente de lucru pentru a-si atinge scopul de a castiga procesul. Pe langa scrisul (persuasiv) si vorbitul (eficient), cele doua instrumente fundamentale si cu care profesia de avocat de bara se identifica, are nevoie de informatii si documentare. Accesul la informatiile de natura juridica este esential. Performanta convingerii instantei nu poate avea loc in lipsa cunoasterii in amanunt a legii, a doctrinei si a jurisprudentei. Daca legile si doctrina sunt accesibile oricui si le doreste, jurisprudenta este inca greu abordabila. Este cunoscuta fragmentat, empiric, nesistematic.

Editura Litigator, aflata la un inceput anevoios de drum, isi propune sa complete un mare gol din puterea reala de documentare a litigatorilor.

 

Extras_3

Este vorba despre o colectie continand, in principiu, indrumarile instantelor in ce priveste orientarea practicii judiciare. Sunt un fel de indreptare de practica unitara. Un fel de ghiduri de aplicare coerenta a legii. Primele volume vor viza indrumarile instantelor pe perioada 2012-2014, un volum mare de informatii. Volumele vor aparea pe curti de apel, intr-un format unitar. E vorba de 14-15 ebook-uri care vor aparea in lunile urmatoare. Primele volume vor viza Curtea de apel Alba, Curtea de apel Bacau si Curtea de apel Brasov.

 

Procurarea lor se face doar online, pe baza de precomanda. In acest moment ne anuntam doar intentia, zilele urmatoare vom finaliza pagina colectiei si vom da toate detaliile de interes pentru achizitionarea lor. Daca va exista interes pentru aceasta colectie vom continua eforturile, cu restul curtilor de apel si cu actualizarea pe 2015. Intreg demersul editorial se subsumeaza conceptului JURINDEX, la care am trudit incepand cu 2008. Speram sa punem la dispozitia avocatului instrumente eficiente, sa-i completam trusa pragmatica de lucru. Pentru puterea reala de documentare a litigatorului va fi o vara fierbinte!

Cartea alba a practicii judiciare unitare

Cel mai mare handicap al sistemului judiciar romanesc il constituie caracterul imprevizibil al solutiilor instantelor de judecata. Impresia pe care o lasa instantele judecatoresti in ce priveste solutiile pe care le iau este de haos deplin. Sondajele de opinie si alte cercetari sociologice din ultimii ani arata fara exceptie ca cea mai mare nemultumire a populatiei este data de caracterul incoerent al hotararilor judecatoresti.

Inexistenta unor mecanisme functionale care sa garanteze o jurisprudenta coerenta a instantelor este o evidenta. Cel putin aparent, un judecator, un complet sau o instanta pot decide orice si oricum, in izolare totala de solutiile anterioare in spete identice ale altor judecatori, complete sau instante. Iar nu rareori in contradictie deplina chiar cu propriile solutii anterioare.

Toate procedurile administrative derulate in ultimii ani in vederea unificarii jurisprudentei instantelor au esuat lamentabil. Oricum ele, in lipsa unei modificari de substanta a dispozitiilor procedurale, nu puteau fi mai mult decat paleative.

Haosul solutiilor instantelor este sursa, in proportie covarsitoare, a neincrederii populatiei in justitie. Caracterul imprevibil al solutiilor judecatorilor ridica in mod evidente intrebari si este explicat de justitiabilul simplu in modalitatile cele mai simple pe care le are la dispozitie si anume nu de putine ori prin referire la acte de coruptie. E foarte greu sa intelegi de ce tu ai pierdut un dosar cand vecinul tau aflat in aceeasi situatie a castigat. Un cetatean aflat intr-o astfel de situatie personala de nesuportat pentru el va fi tentat sa-si explice ghinionul prin presupusa coruptie a instantei. Altfel spus, el va spune despre vecinul lor mai norocos ca este si descurcaret si a ajuns unde trebuie.

In mod obiectiv vorbind insa, este neserios sa cerem publicului sa inteleaga lipsa de predictibilitate a solutiilor ca fiind ceva firesc. Pentru ca nu este ceva normal ci este o anomalie sistemica a justitiei noastre de dupa Revolutie.

Desigur exista si explicatii obiective. Instantele pronunta anual peste 2,2 milioane de hotarari si in aceasta invazie de solutii juridice dezlegate este greu sa pastrezi o ordine. Judecatorii insisi nu au acces la jurisprudenta instantelor, nu au surse de informare rapida, nu cunosc ce fac colegii de judet in situatii similare. Nu exista sistematizari ale solutiilor judecatoresti care odata accesate sa indrume in mod unitar instantele. Justitia este faramitata la nivel de judecator, astfel incat aproape ca avem nu 241 de jurisdictii (numarul instantelor) ci 3.500 (numarul judecatorilor). Legislatia insasi nu este suficient de stricta pentru a impune coerenta judecatorului. Fiecare hotarare judecatoreasca se bucura de aceeasi prezumtie de adevar, indiferent cate alte hotarari judecatoresti ale altor instante sau chiar ale altor judecatori contrazice. Propria contradictia a judecatorului – azi ma pronunt intr-un fel, maine intr-o situatie identica exact invers – nu declanseaza nici o verificare, nici o raspundere. Judecatorul in numele infailibilitatii are dreptul sa fie in contrasens cu sine insusi.

Avocatii nu au nici ei instrumentele necesare pentru a exercita o presiune eficienta in vederea unificarii jurisprudentei. In primul rand, nu au acces sistematic la jurisprudenta instantelor, astfel incat nu pot invoca in fata instantelor dezlegari asemanatoare de alte instante a problemelor de drept pe care le deduc judecatii. Totul se rezuma la cazuistica proprie sau a prietenilor. Cu astfel de carpaceli in documentare nu poti influenta directia in care merge practica judecatorilor priviti individual.

Cand in 2008 am lansat proiectul Jurindex am urmarit sa creez un instrument de lupta impotriva impredictibilitatii in justitie. Publicarea unui numar de peste 300.000 de hotarari judecatoresti a constituit la acel moment un aliat important in lupta impotriva arbitrariului pretorian. Efectul a fost limitat in primul rand datorita volumului limitat de hotarari judecatoresti pe care le-am adus la suprafata. Daca intentia era de a publica 2 milioane de documente anual, m-am oprit la doar 10% din numarul hotararilor judecatoresti pronuntate. Ulterior, pe cand eram in Consiliul Superior al Magistraturii, am fost sustinatorul cel mai aprig al reglementarii prin lege a coerentei jurisprudentei. Introducerea obligativitatii jurisprudentei era singura solutie efiecienta impotriva haosului, chiar daca radicala. Un astfel de proiect legislativ nu putea trece insa in stadiul in care ne aflam, dupa cum nu poate trece nici acum. Hotararile judecatoresti vor fi publicate, in standardele pe care le-am stabilit in 2008. Pana la sfarsitul anului piata va fi inundata de hotarari judecatoresti, succesorul institutional al Jurindex-ului meu, RoLII, urmand sa publice cateva milioane de hotarari. Asa sa fie!

Nu va fi insa suficient, sunt primul constient. In lupta la baioneta impotriva impredictibilitatii solutiilor judecatoresti voi scoate pe piata, de data asta ca  avocat nu ca judecator, alte instrumente, pe care de data asta le vad potential ca fiind cu adevarat eficiente. Judecatorii, prin prevederi administrative, sunt obligati sa poarte discutii in intalniri profesionale asupra aspectelor de drept care la instantele lor au primit dezlegari diferite. Sa dezbata practica neunitara din propria lor jurisdictie. Prin votul majoritatii trebuie sa decida asupra solutiilor corecte, pe care urmeaza sa le respecte in cauze similare. Lansez pana la sfarsitul lunii mai multe colectii continand punctele de vedere motivate ale instantelor insele asupra modului in care trebuie ca judecatorii sa aplice legea in situatii controversate. Sunt un fel de indreptare de practica unitara. Un fel de ghiduri de aplicare coerenta a legii. Primele volume vor viza indrumarile instantelor pe perioada 2012-2014, un volum mare de informatii. Le voi scoate, deloc intamplator, sub aceeasi umbrela generoasa a conceptului JURINDEX. Inchei astfel, sau doar continui, vom vedea, o etapa pe care am inceput-o in 2008.

Pana la sfarsitul lunii iunie vor aparea, cel mai probabil, primele 4 volume, reprezentand 4 curti de apel.

Corneliu Liviu Popescu Scrisoare către avocaţi

Deși nu am acordul expres al maestrului Corneliu Liviu Popescu, public mai jos scrisoarea-apel a acestuia către corpul profesional al avocaților din România, ca fiind un exemplu de atașament practic pentru valorile umaniste ale justiției, ca model de comportament civic și ca exemplu de acţiune  profesională şi etică. Scrisoarea a apărut într-o publicaţie cu profil juridic. Avocatul apără drepturile şi libertăţile cetăţenilor, iar prin aceasta contribuie la exprimarea cotidiană a independenţei justiţiei, şi este obligat să facă asta şi în afara pretoriului, în societate.  Prin demersul său, profesorul (meu) CL Popescu, arată demnitatea şi nobleţea unei întregi profesii, astăzi când puterea judecătorească, instanţele şi judecătorii, au nevoie mai mult ca niciodată de solidaritatea societăţii româneşti, dincolo de slogane şi infumureli  . Un gest simplu, frumos, aristocrat.

Stimate Consore, Stimati Confrati, membri ai Corpului profesional al avocatilor din Romania,

corneliu_liviu_popescuAvem una dintre cele mai nobile si mai libere profesii din lume. Rolul nostru este sa ne aparam clientii, in limitele legii si ale regulilor deontologice, cu umanitate, onoare si demnitate. Suntem ultima reduta a drepturilor omului, atunci cand abuzul poate veni chiar de la justitie.

Suntem profesionisti, ne pastram calmul, ratiunea si obiectivitatea, deoarece numai asa ne putem indeplini mandatul. Respectam justitia, clientii, confratii, judecatorii, ceilalti participanti la proces.

Dar suntem si oameni, avem si sentimente. Ne bucuram alaturi de client atunci cand drepturile sale au fost protejate, iar justitia a fost infaptuita printr-o hotarare dreapta. Suferim alaturi de client cand acesta este victima a abuzurilor, cand este judecat ca un dosar, iar nu ca un om, cand demnitatea lui (indiferent daca si ce a facut) este calcata in picioare, cand hotararea este inumana. Ni se intampla sa nu dormim noaptea, intrebandu-ne daca am facut tot ce puteam ca sa ne aparam clientul (si mirandu-ne cat de linistit pot dormi cei care au decis stramb din rautate sau din nepasare), sau chiar sa varsam o lacrima, atunci cand nu ne vede nimeni (si avocatii plang, cateodata…). Ne expunem uneori oprobriului public, ne consumam timpul si sanatatea, ne sacrificam linistea si familia, pentru a apara.

Doamna Mariana RARINCA a fost privata de libertatea sa peste o jumatate de an, fiind arestata preventiv in cursul urmaririi penale si al judecatii in prima instanta. A si fost condamnata la inchisoare (cu suspendarea sub supraveghere a executarii pedepsei) in prima instanta. Prin decizia definitiva de apel (hotarare judecatoreasca avand putere de lucru judecat, reflectand deci adevarul judiciar) insa, a fost achitata sub aspectul savarsirii infractiunii de santaj de care fusese acuzata, pe motivul ca fapta nu este prevazuta de legea penala ori nu a fost savarsita cu vinovatia prevazuta de lege (urmeaza ca motivarea hotararii sa ne arate exact).

Prin urmare, din punct de vedere al legii penale, Doamna Mariana RARINCA nu a savarsit nicio infractiune, este nevinovata, aspect stabilit cu putere de lucru judecat de o hotarare judecatoreasca definitiva de achitare. Hotarare pe care toti trebuie sa o respectam.

Eu cred ca privarea anterioara de libertate, in caz de achitare, are caracter nedrept. Eu cred ca victima are dreptul la despagubiri din partea statului.

Ca avocat, consider insa ca normele procesuale penale privind reparatia sunt abuziv de restrictive. stiu destule cazuri in care procesele privind obtinerea de despagubiri, de catre victimele sistemului judiciar, dureaza ani in sir, pozitia parchetului si a Ministerului Finantelor Publice este sicanatorie, iar despagubirile sunt infime fata de suferinta indurata. Este publica pozitia oficiala a DNA in multe cazuri, in care persoane achitate definitiv continua sa fie calificate drept vinovate, iar hotararile definitive de achitare sunt considerate ilegale. Au existat si situatii in care CSM a luat apararea magistratilor vinovati de erori judiciare.

Traim intr-un delir juridic la varf generalizat. Presedinta ICCJ se declara partenera de nadejde a DNA (ca si cum judecatorul nu trebuie sa fie echidistant intre acuzare si aparare). Procurorul-sef DNA ameninta public repetat cu arestarea, direct de procurori, a mii de persoane (ca si cum procurorul ar fi un magistrat independent si impartial, iar mase intregi de persoane ar fi vinovate de coruptie). Directorul SRI recunoaste public supravegherea judecatorilor care au alte preocupari decat servirea intereselor statului (ca si cum judecatorul nu ar fi independent si impartial si nu s-ar supune numai legii, ci ar trebui ca in procesele penale, de contencios administrativ si fiscal, de munca ori civile sa dea automat castig de cauza statului, servind astfel interesele acestuia). in acest context, Presedintele Romaniei, conform Constitutiei, vegheaza din plin la respectarea acesteia si la buna functionare a autoritatilor publice; ca simbol al natiunii si reprezentant al tuturor cetatenilor, nu am vazut nicio urma de empatie.

Pana acum stiam de acest caz doar de pe internet. Am auzit-o aseara pentru prima data (abia m-am intors in Romania) vorbind la televizor pe Doamna Mariana RARINCA. Nu am auzit ura. Nu am auzit dorinta de razbunare. Nu am auzit mizerii. Am auzit calm. Am auzit cumpatare. Am auzit dorinta de dreptate conform legii. Am simtit demnitate.

Am simtit insa si multa, foarte multa durere. Am auzit umilinta in fata acuzatiei si primei condamnari nedrepte. Am auzit umilinta in fata pierderii libertatii. Am auzit durerea suferintei familiei. Am auzit disperare in fata greutatilor materiale trecute, prezente si viitoare (din cauza procesului si detentiei, am inteles ca familia a vandut tot ce avea pentru a face fata cheltuielilor, iar mica afacere – sursa de venit – a fost inchisa).

Fara sa ma vada nimeni, am varsat o lacrima. De durere. De revolta. De rusine. Nu am dormit o noapte. M-am intrebat cum au dormit judecatoarea care s-a pretins evident neintemeiat parte vatamata, procurorii care au trimis-o in judecata, au cerut arestarea si prelungirea arestarii, condamnarea si asprirea pedepsei, judecatorii care au privat-o de libertate si au condamnat-o in prima instanta, membrii CSM care au dat un comunicat, au scris scrisori deschise si au facut afirmatii la televizor, toate/toti intr-un mod pe care nu vreau sa il calific decat in forul meu interior, protejat de libertatea (absoluta) de gandire, fara a ma exterioriza pe temeiul libertatii (doar relative) de exprimare.

Sunt insa avocat si vreau sa ma pot uita in ochii clientilor, ai judecatorilor si ai confratilor. Sunt insa profesor si vreau sa ma pot uita in ochii colegilor si ai studentilor. Sunt insa om si vreau sa ma pot uita in ochii copiilor, ai sotiei si ai parintilor.

Sunt avocat si stiu ca banii sunt o reparatie doar prin echivalent si doar imperfecta. Dar sunt o reparatie care poate veni repede si care poate acoperi nevoi importante si urgente. Nu inlatura umilinta, dar ajuta la depasirea greutatilor materiale.

Sunt avocat, deci imi sterg lacrima, ma trezesc si actionez. Apar. Ajut oamenii.

Vreau sa o rog public pe Doamna Mariana RARINCA, victima a unor magistrati, sa isi deschida un cont de donatii.

Vreau sa le/ii rog public pe toate/toti Consorele/Confratii avocate/avocati sa facem inca odata dovada nobletei noastre si a profesiei noastre si sa facem in scurt timp donatii substantiale victimei. Asa o putem ajuta imediat.\

Vreau sa il rog public pe Domnul Razvan SAVALIUC sa mediatizeze acest apel al meu atat pe Lumea Justitiei – www.luju.ro -, cat si in restul presei unde are conexiuni.

Vreau sa fiu si sa raman om. Vreau sa fim si sa ramanem oameni. Vreau sa pot spera ca si (ne)oamenii pot (re)deveni oameni.

 Corneliu-Liviu POPESCU

Avocat – Barourile Bucuresti si Paris

Profesor – Facultatea de Drept a Universitatii din Bucuresti”

Excomunicarea și justiție

Am citit cu interes și curiozitate informațiile referitoare la excomunicarea unui număr de vrânceni din Biserica Ortodoxă Română. Trăind în Vrancea era și greu ca această știre să nu-mi atragă atenția. După mai bine de o zi de la comunicarea publică a Episcopiei Buzăului și Vrancei știm acum ceva mai multe. Nu mă interesează aspectele confesionale, clericale sau istoria conflictului dintre enoriași și mai marii episcopiei. Însă, ca deformare profesională, sunt foarte atent la trimiteri juridice, la încadrări în drept, la motivări și la descrierea faptelor. Cum în cariera mea de judecător nu o dată am avut de soluționat plângeri împotriva unor hotărâri ale organelor de conducere ale diferitelor biserici recunoscute în stat, Vrancea fiind o zonă complicată din acest punct de vedere, legislația bisericească îmi este relativ cunoscută. Tocmai de aceea sunt nedumerit de aplicarea unor sancțiuni disciplinare chiar unor mireni și de aplicarea pedepsei cea mai gravă prin consecințe, eliminarea din chiar Biserică, excomunicarea. Să ne înțelegem, sunt curiozități profesionale, juridice, nu mă pricep la încurcăturile  bisericești și nici nu mă interesează.

Citind comunicatul oficial al Episcopiei sunt confuz de-a dreptul. Potrivit acestuia, celor două enoriașe excluse li s-a aplicat sancțiunea prevăzută de art. art. 5, paragraful B, lit. F din Regulamentul autorităților canonice disciplinare și al instanțelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române. Există două probleme juridice, de nedepășit.

Mai întâi, trimiterea este eronată, art. 5 se referă la altceva, nu enumeră sancțiunile aplicabile în cazul judecăților disciplinare. Cu siguranța trimiterea s-a dorit a fi la art. 4 paragraf B lit. f)., acesta fiind articolul intitulat marginal chiar așa, Pedepsele și aplicarea lor.

Să presupunem că este vorba doar de o eroare datorată grabei. Intervine însă o alta problemă, mult mai complicată: Regulamentul la care se face trimitere se aplică, în întregul său doar clericilor nicidecum enoriaşilor simpli. Mai exact, pentru că nu e bine să te joci cu această terminologie, art. 1 din Regulament prevede expres că „Sunt supuşi prevederilor prezentului Regulament toţi membrii clerului de mir şi călugării, indiferent de ocupaţiile şi funcţiile ce îndeplinesc ca preoţi şi călugări în Biserica Ortodoxă Română, în ţară sau peste hotare, cum şi cântăreţii şi paracliserii în funcţie, care se vor face vinovaţi de vreuna din infracţiunile enumerate la art. 2 şi 3.” Și ca să fie lucrurile și mai clare, pedeapsa la care se face trimitere în comunicatul Episcopiei este, nici mai mult nici mai puțin, “Excluderea din monahism (pentru monahi şi monahii)”. Tot o excludere, dar nu a mireanului şi nu din Biserică.

Comunicatul episcopiei mai face referire la nişte canoane, pe care recunosc că nu le cunosc. Însă acest lucru nu schimbă datele problemei, pedepsele se aplică potrivit prevederilor exprese ale Statutului BOR, un fel de Constituţie a bisericii ortodoxe, numai în conformitate cu legislaţia disciplinară, care, în cazul nostru, se referă doar la clerici.

Una peste alta, sancţiunea excluderii din Biserică pare a veni la propriu din senin, nu este reglementată juridic nicăieri, în nici o reglementare scrisă a Bisericii ortodoxe, competențele disciplinare ale organelor bisericești privesc doar personalul clerical, iar comunicarea juridică a Bisericii în jurul acestei teme este plină de erori.

Aş mai face câteva precizări. Mai întâi, potrivit art. 1 din Statutul BOR „Biserica Ortodoxă Română este comunitatea creștinilor ortodocși, clerici, monahi și mireni, constituiți canonic în parohii și mânăstiri din eparhiile Patriarhiei Române aflate în interiorul și în afara granițelor României”. Apoi, în mod curent instanțele judecătorești resping ca nefiind de competența lor plângerile împotriva hotărârilor autorităților disciplinare bisericești. Biserica are organizare autonoma, iar hotărârile disciplinare nu pot fi contestate în fața instanțelor civile. Până acum însă s-a pus doar problema contestării sancțiunilor aplicate clericilor iar nicidecum mirenilor și, mai mult, a sancțiunilor aplicate potrivit prevederilor legale care reglementează organizarea jurisdicției disciplinare în interiorul Bisericii.

Deși bănuiesc că sancțiunea excomunicării nu va rămâne în picioare prea multă vreme, trebuie să recunosc că am o pronunțată curiozitate referitoare la viitorul în justiție a acestei probleme.

Vrem bacșișul ca afară?

Sunt un plătitor de bacșiș. Și nu vorbesc despre micul bacșiș lăsat prin rotunjire vânzătorului, ci despre cel plătit voluntar peste nota de plată. Dau mai mult decât mi se cere la restaurante, cafenele, spălătorii auto, dar și la benzinării de exemplu, băiatului care îmi spală parbrizul. Am dat până acum, atunci când am crezut că merită, și o voi face cu siguranță și în continuare. Deși fiscalizarea bacșișului de către guvernul Ponta prin OUG nr. 8/2015 nu m-a luat prin surprindere, recunosc că reacția publică m-a lăsat perplex. Asta în măsura în care analiștii, comentatorii și editorialiștii chiar poartă mesajul public iar nu pe al lor. O explozie de neînțeles de bășcălie, de mișto, de critică măruntă și în general de aruncare în derizoriu a măsurii legislative. Un concurs gutural de luat peste picior a inițiatorului legislativ. Plescăieli flegmatice, glume șmecherești, făcut cu ochiul cu subînțeles, subțieri de buze, râsete zgomotoase prin studiouri TV.

Și atunci mă întreb, chiar vrem o țară ca afară? Desigur, dar doar pe hârtie. Atunci când se importă normele care au disciplinat țările din vest și le-au dat aspectul lustruit de astăzi începem să ne simțim în nesiguranță. Mârâim, bombănim, clefetim, dăm cu oiștea-n gard.

Orice proaspăt întors din străinătate simte nevoia să-ți reamintească clivajul de civilizație între noi (din care el se extrage superior) și ei (străinii). De câte ori nu ați auzit povestea cu neamțul care refuză demn bacșișul şi se încruntă la tine când insişti? Sau cu doamna de la casa de marcat care te zorește speriată până aduni tot mărunțișul de pe tejghea. Sau cu francezul care te aleargă politicos să-ți dea bonul pe care este prins la loc vizibil acel 10% pe care l-ai lăsat? Ani de civilizație dom’ne, nu ca la noi!

Ei bine, nu este nici o fatalitate, iar occidentalii nu au deloc un nu știu ce superior înscris în gena lor colectivă. Au doar mai multă și mai clară legislație. Berlin sau Răstoaca, omul e construit la fel. Ordinea și disciplina nu sunt date de cumințenia înnăscută a occidentalului ci de conformarea la o lege dură. În privința bacșișului, deși încă Uniunea Europeană nu a ajuns încă chiar până acolo încât să-i dedice o directivă, România s-a aliniat perfect. În majoritatea legislațiilor europene bacșiș-ul este fiscalizat, ceea ce înseamnă că este înregistrat și purtător de taxe. Modelul nostru de legiferare este identic cu cel din Germania și Franța, de unde probabil s-au și inspirat.

Din punct de vedere juridic, bacșiș-ul este o plată. O plată de bună voie, eventual o plată nedatorată, dar în toate cazurile o plată pentru un bun sau un serviciu. Ea are loc într-un circuit economic și acest lucru o diferențiază de simplul dar manual, nefiscalizabil, pe care îl facem cotidian, de exemplu când dăm copilului mărunt la el la școală, când ne împrumutăm părinții, sau când dăm bani la cerșetori.

Din punctul de vedere al celui cel primește, bacșiș-ul este însă un venit. Patrimoniul acestuia se îmbogățește pe seama patrimoniului meu, al celui ce oferă. Foarte puțin de la fiecare înseamnă la sfârșitul zilei de muncă ceva mai mult pentru primitor și familia lui. Circulația banului dintr-un buzunar în altul pentru prestarea de servicii sau oferirea de bunuri este esența economiei capitaliste. Celălalt pilon funcțional este acumularea de venituri. Existența și funcționarea statului este însă dependentă de fiscalizarea circulației banilor, adică de taxele și impozitele colectate ca urmare a mișcării capitalului. Un stat puternic și stabil este unul care primește ceea ce i se datorează. De bună voie sau cu ajutorul coerciției instituțiilor sale. Un stat slab, nevolnic și amenințat de eșuare este cel care nu reușește să-și colecteze taxele și impozitele datorate.

Nivelul general de colectare a taxelor și impozitelor din România este de 75-80%, mult mai redus decât în alte state din UE, unde media este peste 90%. La TVA de exemplu, unde situația este dezastruoasă, potrivit Rapoartelor Comisiei Europene, ţara noastră se află pe ultimul loc în ceea ce priveşte procentul de colectare la bugetul statului, reuşind, în medie, să colecteze doar un incredibil 56% din Taxa pe Valoarea Adăugată datorată efectiv la buget. Economia subterană, adică nefiscalizată, reprezintă o pătrime din activitatea economică, iar un sfert dintre români lucrează și sunt plătiți la negru. În cifre, economia subterană reprezintă 28,4% din produsul intern brut al României, respectiv 40 de miliarde de euro. Acesta este contextul în care s-a decis reglementarea bacșiș-ului, prin preluarea unei practici legislative cu vechime în Europa.

Ordonanța de urgență nr. 8/2015 definește bacșiș-ul ca fiind orice sumă de bani oferită în mod voluntar de client, în plus faţă de contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate de către operatorii economici. Tot bacșiș este și restul dat de vânzător clientului şi nepreluat de acesta în mod voluntar. Bacșiș-ul nu este obligatoriu, cum cobeau unii pseudo-analiști, fiind interzisă condiționarea serviciilor de acordarea lui. Clienții hotărăsc suveran dacă lasă sau nu bacșiș. Sumele din bacșiș pot revenii societății comerciale, similar celorlalte venituri din încasări, sau pot constitui un fond special distribuit salariaților. Oricum ar fi, sumele totale trebuie înregistrate și vor fi purtătoare de impozite. Operatorul economic, dacă nu dorește bătaie de cap suplimentară, are opțiunea de a afișa la loc vizibil că nu percepe în nici un fel bacșiș, interzicându-l cu totul în unitatea sa.

Recunosc că mie îmi place această ordonanță de urgență și că mi se pare de un bun simț dezarmant. Tocmai de aceea nu reușesc să prizez deloc mârâielile și bășcălia care se face pe marginea ei, însă poate nu am eu simțul umorului. Oricum ar fi, acest lucru nu mă va împiedica să dau ca și până acum bacșiș acolo unde obișnuiam să dau și să nu dau acolo unde nu dădeam.

M-am întrebat de unde această fraternizare în masă cu chelnerul, garcon-ul sau baiatu’ căruia îi lăsăm bacșiș. Se simte în opinia publică o compătimire groasă la adresa acestora, ca și când Ponta le-ar fi abordat mișelește corăbiile pline cu bani nefiscalizați. Se aude o mârâială complice la adresa Guvernului, cel care pune zdrahonii fiscului să-i scuture pe garconi până le cade și ultimul bănuț găurit. Ridiculizarea măsurilor privind fiscalizarea bacșișului denotă ceva mai mult decât simțul umorului la români. Mișto-ul care se face despre lupta cu nano-evaziunea vorbește, mai degrabă decât despre mentalitatea noastră de miștocari, despre destinul nostru în răspăr cu regulile. Iubim normele aplicabile altora, ne revoltăm atunci când vor să ne pună pe noi în regulamente, când ni se cere se ne circumscriem noi comportamentul unor reguli. Noroc cu nemții, italienii sau spaniolii că reușesc asta. Da, vrem o țară ca afară, dar doar afară, nu în țară!

* publicat În Ziarul de Vrancea, 13.05.2015