Revendicare imobil preluat abuziv. Decizia nr. 33/2008 în interesul legii a ICCJ

By | martie 13, 2015

Revendicare imobil preluat abuziv de către Statul român întemeiată pe dreptul comun în condiţiile în care reclamanţii au uzat şi de prevederile legilor speciale nr. 18/1991 şi nr.10/2000. Interpretarea deciziei nr. 33/2008 pronunţate de ÎCCJ în cadrul recursului în interesul  legii în ceea ce priveşte raportul dintre Legea nr. 10/2001, Legea nr. 18/991,  ca legi speciale, şi Codul civil ca lege generală,  precum şi a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ratificată prin Legea nr. 30/1994.

(Curtea de apel Braşov, Decizia nr. 87/Ap/30 septembrie 2013, dosar nr. 12755/62/2011)

Constată că prin sentinţa civilă nr. 67/D din data de 29.03.2013 Tribunalul Braşov  a respins  ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii G D, F A G, S A C, F I Ş, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanţelor Publice,  N V, reprezentat convenţional de avocat D I C, M I, M E, ambii domiciliaţi în Municipiul B, şi I D, domiciliat în Municipiul B, aceşti din urmă pârâţii fiind reprezentaţi convenţionali de avocat M T.

Pentru a pronunţa astfel, Tribunalul Braşov  a reţinut că din înscrisurile depuse la dosar în cadrul probatoriului administrat în vederea soluţionării excepţiei de fond, respectiv a excepţiei de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată  supusă analizei, a reieşit că bunul imobil  din litigiu, identificat prin numerele topografice 7513/2/27, 7513/2/28, s-a aflat, în data de 01.01.1990, în patrimoniul fostei Cooperative Agricole de Producţie şi a făcut obiectul legii nr. 1/1991.

Astfel,  potrivit  înscrisurilor ce compun documentaţia de carte funciară aferentă imobilului din litigiu, acest imobil a intrat în patrimoniul pârâtului N V  cu titlu de reconstituire a  dreptului de proprietate în conformitate cu legile speciale ale fondului funciar, potrivit Titlului de Proprietate nr. 36663/2004 emis de Comisia judeţeană B de Aplicare a legilor fondului funciar.

La data de 21.02.2006, pârâtul anterior indicat a înstrăinat acest imobil, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1052, de către Notarul Public C N, pârâţilor M I, M E şi I  D.

De altfel, prin nota de şedinţă pe care reclamanţii au depus-o la dosarul cauzei la termenul de judecată din data de 22.03.2013, aceste părţi au arătat că bunul imobil în litigiu a  ieşit din patrimoniul antecesoarei lor – E F – în anul 1960 şi a  intrat în administrarea fostei CAP şi că, pentru reconstituirea, în favoarea lor, a dreptului de proprietate asupra acestui imobil, au formulat, în data de 31.03.1998,  o cerere în conformitate cu prevederile Legii nr. 18/1991 şi, întrucât nu au primit un răspuns la cererea astfel formulată,  ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, au promovat o notificare şi în temeiul acestui act normativ.

Reclamanţii  nu au atac în justiţiei, în condiţiile şi în termenele instituite de legile fondului funciar, refuzul comisiei locale de a soluţiona cererea  de reconstituire a dreptului de proprietate pe care au formulat-o în temeiul acestor acte normative,  ci,  la un interval de 8 ani de la data promovării acestei cereri, au  înregistrat pe rolul instanţelor judecătoreşti prezenta acţiune în revendicare,  prin care au solicitat ca, în conformitate cu prevederile art. 480 Cod civil, pârâţii să le  lase în deplină proprietate şi posesie imobilele mai sus identificate.

Legile fondului funciar reglementează în mod general modalitatea de restituire a imobilelor preluate de stat, atât cu titlu valabil cât şi fără titlu valabil, imobile care, la data de 1 ianuarie 1990, se găseau în patrimoniul cooperativelor agricole de producţie, instituind în acest sens o procedură specială. Procedura de restituire instituită de legile fondului funciar cuprinde două etape distincte, şi anume: procedura prealabilă, care are un caracter obligatoriu, astfel încât, de la data intrării în vigoare a legii, cererile de reconstituire a dreptului de proprietate, inclusiv acţiunile în revendicarea imobilelor preluate fără titlul valabil formulate împotriva persoanelor juridice deţinătoare,  direct la instanţele judecătoreşti, sunt inadmisibile şi procedura judiciară, care este ulterioară, facultativă şi subsidiară, persoanele nemulţumite de modul de soluţionare a cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, putând ataca în justiţie, în termenele şi în modalităţile prevăzute de lege, hotărârile emise de comisiile de aplicare a legilor fondului funciar sau, după caz, refuzul nejustificat al acestora de a soluţiona cererile de reconstituire a dreptului de proprietate.

Din considerentele ce preced, a rezultat că imobilele din litigiu, ce au destinaţia de terenuri situate în extravilanul Oraşului R, fac parte din categoria imobilelor ce formează obiectul de reglementare al legilor fondului funciar.

Legile fondului funciar constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor cu destinaţia de terenuri ce au fost preluate de stat în perioada de referinţă a  acestor legi, astfel că revendicarea acestor imobile nu se poate realiza  decât în condiţiile stipulate de  aceste acte normative.

De asemenea, din starea de fapt mai sus expusă, a reieşit  că  reclamanţii au uzat de procedura  specială instituită de aceste legi speciale de reparaţiei  pentru a obţine reconstituirea dreptului  lor de proprietate asupra imobilelor din litigiu, astfel că, în conformitate cu regulile non bis in idem, electa una via şi cu principul securităţii juridice, ei nu pot promova, în condiţiile reglementate de dreptul comun, o acţiune în revendicarea acestor imobile.

Legile fondului funciar suprimă acţiunea în revendicare  promovată în condiţiile dreptului comun, dar asigură accesul la un proces echitabil, deoarece  instituie controlul judecătoresc asupra măsurilor reparatorii ce au fost stabilite de comisiile de aplicare a acestor legi, precum şi asupra refuzului  unităţilor abilitate  cu soluţionarea  cererii de reconstituire a  dreptului de proprietate de a se pronunţa cu privire la aceste cereri.

În consecinţă, reclamanţii  au avut posibilitatea de a supune controlului judecătoresc refuzul comisiei locale de aplicare a legilor fondului funciar de a soluţiona cererea pe care au promovat-o în temeiul acestor acte normative,  însă,  părţile  menţionate nu au uzat de procedura judiciară instituită de legile fondului funciar.

Aşa fiind, tribunalul, faţă de considerentele ce preced, considerente din care a rezultat că  imobilele din litigiu  fac parte din categoria imobilelor ce constituie obiectul de reglementare al legilor funciar,  a reţinut că  promovarea unei acţiuni în revendicarea imobilelor din litigiu în condiţiile dreptului comun  este inadmisibilă, excepţia  de fond pe care pârâţii au întemeiat poziţia procesuală pe care au adoptat-o  fiind întemeiată, astfel că cererea de chemare în judecată ce constituie obiectul prezentului dosar  a fost respinsă ca inadmisibilă.

Împotriva hotărârii de mai sus au formulat apel reclamanţii G D, F A G,  F (fostă S) A C şi F I Ş iar prin motivele de apel hotărârea atacată este criticată pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a considerat că neutralizarea procedurii instituite de legile fondului funciar de către apelanţii reclamanţi s-ar constitui într-un fine de neprimire pentru acţiunea introductivă  de instanţă. O asemenea abordare a acţiunii  este departe de a constitui o soluţionare pe fond a acesteia, fiind de fapt o  încălcare a accesului liber la justiţie, o denegare de dreptate.

Din acest motiv, constatând că nu au urmat până la capăt procedura prealabilă instituită de legile fondului funciar şi nici nu au uzat de căile  de atac puse la dispoziţie de legislaţia specială, instanţa de fond a respins acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun ca inadmisibilă şi a refuzat în felul acesta să soluţioneze capetele de cerere.

Rezultă de aici o vădită încălcare a principiului accesului liber la justiţie, încălcându-se atât art. 21 din Constituţia României, cât şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Documentaţia invocată de instanţă nu confirmă deloc că, vreodată, acest teren ar fi intrat în patrimoniul Cooperativei Agricole de Producţie – fără a fi indicată acea cooperativă.

Ce rezultă cu siguranţă din actele existente este că terenul în suprafaţa  de 4.600 mp a fost cumpărat de autoarea  acestora, E E F, de la  numitul V G în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2xxx/12.08.1940 de Tribunalul I. – secţia a X-a Notariat, fiind întabulat în CF R 1xxx, nr. top 7513/2/27.

Întabularea dreptului de proprietate  pe numele autoarei acestora, E E F, a rămas valabilă  şi nealterată până la data de 12.12.2005, când în mod nejustificat  apare întabulat Statul Român, ca urmare a unei operaţiuni ilegale de contopire.

Dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv nu a fost niciodată  pierdut de către autoarea acestora, astfel încât nici măcar nu era necesară  folosirea procedurii restituirii dreptului de proprietate sau cea a  restituirii pe calea Legii nr. 10/2001.

Împrejurarea că au fost la început utilizate cereri întemeiate pe legile  fondului funciar şi/sau pe Legea nr. 10/2001 nu  este de natură a constitui un fine de neprimire pentru acţiunea de drept comun în restabilirea situaţiei corecte de carte funciară, de vreme ce acele proceduri nu pot avea ca obiect fapte şi acte de preluare ce au avut loc după intrarea lor în vigoare.

În sprijinul concluziei că autoarea acestora nu a pierdut niciodată dreptul  de proprietate  asupra imobilului este şi împrejurarea că regimul dreptului său este guvernat de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 115/1938, care ultraactivează, conform şi celor ce rezultă din Decizia nr. XXI din 12.12.2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi  Justiţie – Secţiile Unite, pronunţată în procedura recursului în interesul  legii, obligatorie pentru instanţe.

De această perspectivă, efectul constitutiv (nu doar de opozabilitate) al întabulării dreptului de proprietate în favoarea autoarei acestora, împiedică orice „transfer” al dreptului către altă persoană, fizică sau juridică, în absenţa radierii prealabile a dreptului iniţial intabulat în favoarea autoarei acestora, pe care de altfel au moştenit-o conform certificatului de moştenitor nr. 6 din 11.02.2004 în cuprinsul căruia  este prevăzut ca făcând parte din masa succesorală imobilul ce formează obiectul acestui proces.

Apelul este neîntemeiat.

Soluţia primei instanţe este dată cu aplicarea  şi interpretarea corectă legilor aplicabile precum şi a deciziei nr. 33/2008 pronunţate de ÎCCJ în cadrul recursului în interesul  legii în ceea ce priveşte raportul dintre Legea nr. 10/2001, Legea nr. 18/991,  ca legi speciale, şi Codul civil ca lege generală,  precum şi a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ratificată prin Legea nr. 30/1994.

În fapt, imobilul în litigiu a aparţinut  antecesoarei reclamanţilor E F şi  a fost preluată de către Statul Român în perioada regimului comunist. Reclamanţii, în calitate de moştenitori au formulat cerere de  reconstituire a dreptului de proprietate atât în temeiul  Legii nr. 18/1991 cât şi în temeiul  Legii nr. 10/2001 (prin notificarea nr. 8834/2001 adresată Oraşului R – fila 15 dosar fond). Demersurile reclamanţilor pe cele două  legi speciale nu au fost finalizate iar  aceştia nu  au atacat în justiţie refuzul entităţilor legal  instituite  a soluţiona cererile lor.

Astfel cum s-a stabilit şi prin Decizia nr. 33/2008, cătă vreme pentru imobilele  preluate abuziv de stat din perioada 1945-1989 s-au adoptat  legi speciale de reparaţie care prevăd în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, iar reclamanţii au ales calea legilor speciale, aceştia nu mai pot apela  la dreptul comun în concurs cu legea specială având în vedere regula „electa  una via” şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat de jurispurdenţa CEDO (Cauza Brumărescu c/a României).

În ceea ce priveşte raportul dintre legile interne şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului curtea reţine că prin  hotărârea atacată nu s-a îngrădit reclamanţilor accesul  la justiţie întrucât aplicarea dreptului comun în materia  revendicării cu  ignorarea efectelor create prin aplicarea legilor speciale de reparaţie ar aduce grave atingeri principiului securităţii raporturilor juridice precum şi drepturilor de proprietate ale terţilor dobânditori de bună-credinţă ale căror titluri de proprietate nu au fost  desfiinţate în vreun fel.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă apelul reclamanţilor va fi respins iar în baza art. 274 Cod procedură civilă aceştia vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia nr. 87/Ap/30 septembrie 2013, dosar nr. 12755/62/2011


Fatal error: Uncaught Exception: 12: REST API is deprecated for versions v2.1 and higher (12) thrown in /home/jurindbd/public_html/wp-content/plugins/seo-facebook-comments/facebook/base_facebook.php on line 1273